Introducere
Descoperite intr-o peşteră spaniolă, desenele cu o vechime de mai bine de 15.000 ani în urmă arată oameni cu piei de animale sau blănuri înfăşurate împrejurul picioarelor. Corpul bine conservat al unui “om de gheaţă” de aproape 5.000 ani în urmă,descoperit acum, poartă învelitori de picioare din piele umplute cu paie. Pantofii, într-o formă sau alta, au fost prin apropiere de mulţi ani. Evoluţia învelitorilor de picioare, de la sandale la actualii pantofii de sport care sunt minunăţiile ingineriei, continuă şi azi pe măsură ce se descoperă materiale noi pentru a ne acoperi picioarele.
Totuşi, s-a schimbat într-adevăr pantoful atât de mult? De fapt noi încă purtăm sandale – cea mai veche învelitoare de picior creată pe care o cunoaştem. De fapt, mulţi dintre pantofii pe care noi îi purtăm astăzi pot fi urmăriţi într-o altă eră. Tocul cubanez este posibil să fi fost denumit după moda dansului din anii 1920, dar forma poate fi văzută cu mult timp înainte. Platformele, care sunt una dintre cele mai recunoscute trăsături ale încălţămintei din anii 1970 şi 1990 ne-au fost aduse de la chopines din secolul al XVI-lea. Pe atunci, tălpile înalte erau o necesitate pentru a păstra picioarele curate când se mergea pe străzile murdare. Astăzi, ele sunt purtate doar de dragul modei.
Dacă cineva poate deduce că formele de bază ale pantofului nu au evoluat atât de mult, este necesar să se descopere de ce s-a întâmplat acest lucru. Cu siguranţă nu este vorba de lipsă de imaginaţie – culorile şi materialele din care sunt făcuţi pantofii azi demonstrează acest fapt. Privind pantofii din diferite părţi ale lumii, veţi putea vedea similarităţi de netăgăduit. În timp ce veneţienii purtau chopines, japonezii se echilibrau pe pantofi cu talpă înaltă făcuţi din lemn şi denumiţi geta. Deşi forma este uşor diferită, ideea rămâne aceeaşi. Veneţienii nu au avut contact cu japonezii, deci aici nu poate fi vorba de imitaţie. Chiar şi practica chinezească mistică a bandajului piciorului a fost copiată (deşi într-o mai mică măsură) în cultura noastră. Unele femei şi unii bărbaţi europeni din trecut îşi legau picioarele cu benzi şi le introducea în nişte pantofi mult prea strâmţi. De fapt, un studiu realizat la începutul anilor 1990 a raportat că 88 % dintre femeile americane poartă pantofi care sunt prea mici!
Examinând istoria încălţămintei, atât în Occident cât şi în alte părţi ale lumii, asemănările sunt aparente. Deşi producătorii de pantofi din trecut nu s-ar fi gândit niciodată să împerecheze o sandală cu o platformă, moda pantofilor din zilele noastre, în mare parte, a modernizat adaptările stilurilor din trecut.
Construcţia unui pantof
Peste o sută de operaţii se realizează în construcţia unui pantof. Prima şi cea mai importantă dintre operaţiuni este crearea calapodului. Calapodul este replicarea piciorului uman dintr-un lemn lucrat de mână sau din mulaj de plastic. Calapodul determină arcul şi cât din greutatea purtătorului va fi distribuită de-a lungul piciorului. Un calapod diferit este necesar pentru fiecare stil de picior şi mărime pentru a fi produs.
Înainte ca un pantof să fie făcut, sunt făcute nu mai puţin de treizeci şi cinci de măsurători de pe amprenta unui picior pentru a arăta distribuţia greutăţii corpului. Producătorul judecă simetria degetelor de la picioare, calibrează circumferinţa căputei şi sfera piciorului şi calculează înălţimea degetului mare şi conturul căputei. Acesta trebuie să estimeze cam cât se va mişca piciorul înăuntrul pantofului. Toate aceste proporţii trebuie să se adreseze fără a compromite frumuseţea arhitecturală a designului pantofului.
Pentru un pantof cu toc, producătorul vizualizează înălţimea tocului, apoi hotărăşte dimensiunea deschizăturii. Apoi este stabilită înălţimea adecvată a carâmbului pantofului. Dacă este prea înaltă, va freca tendoanele, iar dacă este prea mică, pantoful nu va strânge în mod adecvat piciorul.
Primordial pentru ca un pantof ca să se potrivească este măsurarea curbei labei piciorului, inclusiv sfera şi căputa. Aici cade greutatea corpului atunci când piciorul este în mişcare.
Utilizând calapodul ca pe un ghid, producătorul de tipare croieşte partea de sus a pantofului şi căptuşeala. Atunci marginile sunt tăiate oblic pentru a asigura o bună potrivire şi piesele sunt cusute împreună. Apoi este construit vârful ranforsat, se adaugă carâmbul şi pielea este înmuiată pentru a se plia uşor pe liniile calapodului.
Carâmbul este aşezat pe calapod, întinzându-l strâns înainte de a-l fixa pe calapod. Carâmbul se usucă pe calapod timp de două săptămâni înainte să fie adăugate talpa şi tocul.
Ultimii paşi sunt pentru a finisa întăritura din piele, pentru a pili tocul, pentru a şlefui talpa şi pentru a adăuga căptuşeala pe talpa interioară. Ultima dată, pantoful este lăcuit şi lustruit şi este gata pentru vânzare.
Anatomia unui pantof
Partea din faţă a tocului: partea din faţă a tocului de sub arc
Vârf: bombeu
Contrafort: parte de acoperire în partea din spate a căputei
Cusătură: parte a calapodului si a pantofului acolo unde marginea de sus se îmbină cu talpa
Branţ: o piesă din piele sau alt material dintre talpă si picior
Umplutură: o ranforsare uşoară în interiorul căputei care dă formă si suport degetului
Carâmb: partea din spatele căputei, care acoperă tocul
Baza tălpii: partea concavă a tocului care se potriveşte în pantof si în care este aşezat călcâiul piciorului
Talpă intermediară: o piesă de metal inserată între talpă si branţ aşezată contra arcului piciorului
Talpă: piesă din piele sau alt material care vine în contact cu pământul
Ştaif: ştaiful interior al căputei, care acoperă călcâiul si care dă spatele suportului pantofului
Decolteu: partea din faţă a fetei încălţămintei
Flec: parte a tocului care intră în contact cu pământul
Carâmb: marginea de sus a căputei
Căpută: parte a pantofului care acoperă piciorul
Faţa încălţămintei: parte a căputei care acoperă faţa piciorului încă de la articulaţia degetului mare
Glenc: parte a branţului si a pantofului care corespunde cu arcul si căputa piciorului.
Marea Renaştere
La începutul secolului al XV-lea, Florenţa a devenit centrul renaşterii interesului în arta antichităţii. Perioada care a urmat, pe drept denumită Renaaissance sau “renaştere”, a adus noi concepte în artă şi modă. Pe la 1485, mişcarea renascentistă s-a răspândit în Franţa şi Anglia. Această perioadă a adus imense progrese în ştiinţă, explorare şi medicină, care vor avea un impact enorm în lumea Occidentală.
Renaşterea Manieristă Timpurie 1520 – 1560
Perioada dintre 1520 şi 1560 a fost una a realismului politic. Rivalitatea marilor state-naţiuni cum ar fi Anglia, Franţa şi Spania şi cinismul care a guvernat mişcările lor politice au dus la acte de violenţă cum ar fi Sacco di Roma în 1527. Reformarea a redimensionat valorile religioase ale Europei, cauzând teamă şi suspiciune în cultură. Astfel, arta a fost mai mult artificială decât derivată din natură.
O revoluţie economică a redimensionat vieţile cotidiene ale oamenilor în Europa. Un sistem monetar a înlocuit vechiul concept de troc şi provizia crescută de aur şi argint din Noua Lume a ridicat preţurile şi a cauzat inflaţie.
Perioada Elisabetană – Iacobină 1560 – 1620
Această perioadă a adus multe schimbări în Europa. Înfrângerea Armadei spaniole de către flota englezească a început schimbarea autorităţii navale de la Spania la Anglia. Elisabeta I a Angliei a fost una dintre cele mai remarcabile personalităţi regale din toate timpurile, şi prin urmare perioada a devenit mai cunoscută prin numele celor doi lideri englezi.
În Italia, Contra-reforma a rezolvat dubiul şi confuzia care prevalaseră în ultimii ani ai secolului al XVI-lea. Germania era prinsă în dezbateri religioase, culminând cu Războiul de treizeci de ani, care a început la sfârşitul perioadei.
Arta la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului XVII a continuat să fie anti-naturală, etalând în continuarea complexitatea şi tensiunile manierismului. În acea perioadă, America a început de asemenea să figureze direct în istoria Occidentului.
Barocul Timpuriu 1620 – 1660
Războiul de treizeci de ani, o luptă care a durat din 1618 până în 1648, a implicat toată Europa şi în final a absolvit tensiunile dintre protestanţi şi catolici. Un nou stil cultural, Barocul, începuse să se dezvolte în Italia în jurul anului 1600 ca rezultat al încercării de reînnoire a credinţei catolice folosind artele ca propagandă. Această reînnoire a credinţei şi avântul artelor au ajuns să fie cunoscute drept Contra-reformă. Germania era ruinată de Războiul de treizeci de ani şi a fost îndepărtată de scena artistică până în secolul al XVIII-lea.
Noul stil izvorând din perioada barocă a fost pasional, plin de culoare, extravagant şi teatral. Opera a fost invocată în această perioadă – o formă de artă bogată care era un contrast sever faţă de perioada anterioară de semnificaţie interioară.
Din punct de vedere politic, Anglia a fost implicată într-un război civil, încheiat cu decapitarea Regelui şi o perioadă de puritanism care nu a fost eliberată decât atunci când Carol al II-lea a fost repus pe tron în 1660, marcând terminarea acestei perioade.
În Franţa, şubrezirea lui Ludovic al XIII-lea l-a condus pe ministrul şef să consolideze toată puterea în guvernul central, pregătind calea spre autoritatea lui Ludovic al XIV-lea.
Coloniile din Lumea Nouă au început să se dezvolte şi să prospere, devenind o sursă de bani, un loc pentru populaţiile în exces şi o piaţă pentru bunuri.
Restauraţia 1660 – 1715
Atunci când Carol al II-lea s-a întors în Anglia în 1660 şi Ludovic al XIV-lea în 1661 a început domnia sa personală în Franţa, centrul culturii din Europa a început să se schimbe de la Roma la Paris. Arta barocă a început să se mişte spre o fază a cunoscută acum drept Barocul clasic.
Stilul baroc clasic a fost mai restrâns decât barocul flamboaiant timpuriu şi a urmat principiile Marii Renaşteri. Nobilii independenţi, exuberanţi din trecut acum au devenit curtezani care trăiau cu regale la Versailles. Artele au fost folosite pentru a face propagandă vieţii strâns controlate de către puterea favorizată de Regele Soare.
Carol al II-lea, în timp ce se influenţa de la Franţa, locul său de exil, menţinea încă o curte englezească esenţială. Nu a existat nicio tentativă asupra preciziei şi ordinii care guverna curtea de la Versailles. Drept urmare, această cultură englezească era mult mai eclectică şi mai confortabilă decât cea franceză.
După moartea lui Carol, domniile lui William şi Maria şi Regina Ana au fost marcate de o întoarcere către moralitatea burgheză. Astfel, artele şi îmbrăcămintea între anii 1690 şi 1710 au fost mult mai restrânse şi mai formale decât fuseseră sub Carol al II-lea.
Politicile din Europa în această perioadă erau preocupate în special de imperialismul ambiţios ale Regelui Soare. Ludovic al XIV-lea a început Războiul de Succesiune al Spaniei plasând una din familiile sale pe tronul spaniol după moartea lui Carol al II-lea al Spaniei. Războaiele mai mici din Rusia, Danemarca si expansiunea încercată de turci în Sfântul Imperiu Roman marchează această perioadă ca fiind una de nelinişte.
Rococo 1715 – 1775
Domnia lui Ludovic al XV-lea în France a fost o perioadă de relaxare după domnia autocritică aspră a lui Ludovic al XIV-lea. Pe la 1730, gusturile luminoase, elegante, feminine ale epocii au fost complet stabilite.
Familia regala englezească s-a schimbat de la Stuarţi la Hanovra odată cu încoronarea lui George I. Pretendenţii Stuart au condus multe revolte încă nereuşite împotriva regelui născut în Germania.
În Lumea Nouă, rivalitatea dintre Spania, Anglia şi Franţa a atins punctul culminant. Rivalitatea cea mai mare, dintre Anglia şi Franţa, a atins punctual culminant pe durat desfăşurării războaielor francez şi indian şi unde francezii şi-au pierdut toate posesiunile nord americane.
1775 – 1870
Redescoperirea Herculaneum şi Pompeii la jumătatea secolului al XVIII-lea a cauzat o pasiune pentru arta bazată pe antichitatea clasică. Aceasta nu a fost o reînviere a principilor greceşti şi romane, ci un vis al anticului – o utilizare rafinată a ornamentului clasic care pune o amprentă mare pe liniile orizontale şi verticale. În acelaşi timp, a apărut un interes în arta romanică, care în final a inclus toată arta care apela la emoţii. Aceasta a fost o perioadă a marii tranziţii politice şi culturale. Războiul American de Independenţă a schimbat balanţa puterii astfel încât Anglia, Franţa şi Spania au avut foarte puţină influenţă în America de Nord. Revoluţia franceză a pavat drumul tentativei lui Napoleon la o renaştere a Imperiului Roman avându-l pe Napoleon Împărat. Războaiele Napoleoniene i-au dat Angliei o nouă putere în Europa, ca lider al armatelor aliate împotriva Împăratului Francez precum şi conducătorul nedisputat al mării.
Aceasta a fost de asemenea perioada în care liderii Revoluţiei Americane au format încet şi cu durere unitatea naţională.
Căderea conducerii totalitare a lui Napoleon a adus o uşurare pe teritoriul Europei. Când Congresul de la Viena s-a întrunit pentru a retrasa vechea hartă a Europei, s-a încercat în multe feluri să se restabilească vechile monarhii care existaseră înainte de Revoluţie. Acest lucru nu a fost posibil în evenimentele ultimilor 25 de ani şi astfel următoarele trei decenii trebuiau să se bazeze pe încercările liberale, radicale şi romantice de a înlătura aceste sisteme monarhice.
După căderea lui Napoleon, Europa a fost în continuare tulburată de revoltele revoluţionare. Deşi revoluţiile din mai multe ţări, precum Grecia, coloniile spaniole şi Franţa erau de natură militară, în Anglia revoluţia a fost industrială. Schimbările economice cauzate de această revoluţie au dus la multă suferinţă şi violenţă, dar au şi dat naştere la noua lume industrializată şi ridicarea unei clase mijlocii mai largi.
De la Epoca Victoriană târzie până la primul război mondial 1870-1914
Cu revoluţia industrială în plină desfăşurare, trecerea de la o economie agrară la o economie industrială urbană era aproape completă până la începutul acestei perioade. Păturile de jos ale societăţii se confruntau cu sărăcia, aglomeraţia şi insecuritatea traiului urban. Acest fapt a dus la primele încercări de a stabili uniuni muncitoreşti ca mijloc de a reglementa plata şi orele în fabrici.
Deşi această perioadă nu este cunoscută în mod tradiţional ca una a neliniştii, a doua jumătate a perioadei de timp arată lumea occidentală pregătindu-se de război. Războiul Bur şi câteva alte conflicte pe teritoriul Europei încep să convingă oamenii că războiul este iminent şi prin urmare Europa îşi ţine respiraţia colectivă în aşteptarea Marelui Război.
Primul război mondial şi anii ’20 (1914-1929)
Primul război mondial a avut un impact formidabil asupra întregii lumi occidentale. Raţionalizarea tuturor bunurilor care ar fi putut fi folosite în scopuri militare, precum şi recrutarea unui număr mare de bărbaţi în efortul războiului au alterat drastic modul de viaţă. Femeile au fost chemate pentru a-i înlocui pe bărbaţi în fabrici, oferindu-le lor pentru prima dată banii proprii. După război, femeile nu au putut fi convinse să se reîntoarcă la vechiul lor statut şi curând au câştigat dreptul la vot în majoritatea ţărilor occidentale.
Anii’20 au fost martorii unei explozii de optimism . Primul război mondial se termina, fabricile erau pline şi piaţa de stocuri creştea. Oamenii aveau bani pe care să îi cheltuiască în scopuri recreative. Automobilele au făcut posibile călătoriile omeniilor de-a lungul ţării.
Prăbuşirea pieţei de stocuri din 1929 ne conduce la următoarea perioadă şi încheie epoca lipsită de griji a înfloritorilor ani ’20.
Anii ’30
Marea Recesiune care a început cu Crahul de pe Wall Street în octombrie 1929 urma să afecteze milioane de oameni din lumea Occidentală timp de un deceniu. În zilele şi lunile care au urmat acelei zile nefaste, balonul de bună dispoziţie care a definit anii ’20 era terminat şi a urmat un deceniu de greutăţi şi recesiune.
Din punct de vedere politic, deceniul din anii 1930 era plin de revoluţii, invazii, dictaturi şi slăbire finală a Ligii Naţiunilor. Alunecarea a fost stopată de invazia lui Hitler în Polonia şi începutul celui de-al doilea război mondial.
Anii ’40
Anii 1940 au fost dominaţi de război. Odată cu invazia Poloniei, lumea a început să se schimbe. A devenit în scurt timp evident faptul că războiul va înghiţi o mare parte din lume şi va dura mai mult decât primul război mondial. În curând, odată cu puterea militară care mătura Europa, Statele Unite au simţit presiunea de a intra în război. Cu atacul de la Pearl Harbor in 1941, Statele Unite au fost forţate să intre repede în al doilea război mondial, nu doar în Europa, dar şi cu japonezii. În această perioadă au fost puţine gânduri îndreptate spre arte şi cultură şi politicile normale ale epocii. Toate eforturile au fost îndreptate pentru a câştiga războiul. Filmele, romanele şi moda fie au sprijinit războiul, fie s-au influenţat din ideile militare.
Când războiul a luat sfârşit, a început Războiul Rece. Statele Unite şi aliaţii lor s-au trezit în mijlocul unui duel psihologic şi militar peste hotare. Aceasta a fost o perioadă a activităţii ştiinţifice şi tehnologice, cu ambele părţi implicând timp, bani şi personal în marea competiţie pentru superioritatea militară, ştiinţifică şi psihologică.
Anii ’50
Din punct de vedere politic şi social, anii 1950 au văzut Statele Unite îmbarcate pe un val de anticomunism in toate formele. Reînnoirea valorii vieţii cotidiene întrerupte de război a început. Cursa înarmării era în desfăşurare, prima dată cu inventarea bombei cu hidrogen şi mai târziu cu cursa pentru spaţiu. Din punct de vedere social, anii 1950 au fost o perioadă de reîntoarcere la familie, la casă şi la afaceri. Într-o nouă lume plină de tensiuni, comunicare imediată şi creşteri masive ale tehnologiei distructive, lumea occidentală a încercat să revină la o lume a competiţiei şi expansiunii capitaliste.
Anii ’60
Din cultura satisfăcătoare a Statelor Unite în anii ’60 cu imaginile sale prezentând bărbaţi în costum din flanelă de culoare gri, traiul suburban, politicile Războiului Rece şi conservatorismul lui Eisenhower a apărut un nou sentiment sub conducerea idealista lui John F. Kennedy. Dintr-o dată, exista un nou sentiment al devotamentului faţă de interesele umane. Acesta s-a reflectat în crearea Peace Corps, deschizătorul mişcării drepturilor civile şi devotamentului naţiunii în apărarea libertăţii mondiale.
După şocul asasinării preşedintelui Kennedy si extinderea războiului în Vietnam, a exista un sprijin mult mai violent si militant al noilor căi de gândire. În vara anului 1967 hipiotii s-au adunat în locuri precum San Francisco si East Village. Punctul culminant al acestor adunări a avut loc în Woodstock, New York, în 1969. Pentru prima dată în istoria Statelor Unite, etica muncii, capitalismul competitiv si valorile materialismului au fost ignorate. O întreagă generaţie se gândea că fusese întoarsă împotriva orânduirii.
Anii ’70
Când războiul din Vietnam s-a mai liniştit pe la începutul anilor 1970, au apărut recesiunea financiară şi crizele de energie. Confruntarea şi revolta s-au depreciat şi tinerii au început să se îndrepte înspre ţeluri private şi un interes pentru sine. Interesul pentru ocult a demonstrat escapismul, care era o reacţie la explozivii ani ’60.
Anii ’80
Recesiunea, care a luat sfârşit în anul 1982, a lăsat Statele Unite cu rate la dobânzi relativ mari. Statele Unite cheltuiau de departe cu mult mai mult decât colectau impozite, şi ca urmare împrumutau foarte mult de la alte naţiuni. Pe la jumătatea anilor’80, marile afaceri au condus ideile. Materialismul atinge vârful său şi yuppies (tinerii în ascensiune socială) o trăiau noaptea si deveneau apţi ziua.
Anii ’90
Anii ’90 au adus lumea în era electronică. La începutul deceniului, telefoanele celulare, calculatoarele, email-ul şi internetul au trecut de la excentricităţile tehnologice la necesităţi. Economia nord-americană a explodat şi populaţia a savurat abundenţa consumând aşa cum nu o mai făcuse niciodată.
Obiceiuri
Incaltamintea a fost mereu subiectul miturilor si superstitiilor. Inca de la inceputul timpului, aproape orice popor a avut cateva superstitii in legatura cu incaltamintea. Aceasta situatie continua si in zilele noastre prin turnarea in bronz a botoseilor copilului si prin legarea unei perechi de pantofi de masina unui cuplu de tineri casatoriti.
In China, pantofii unui copil pot fi impodobiti cu imaginea unui animal neinfricat, precum tigrul. Animalul protejeaza astfel copilul de spiritele rele.
Un obicei al Indienilor Americani este sa faci o gaura in talpa pantofilor unui bebelus ca sa permiti spiritelor rele sa plece.
Un antic ritual funerar este sa ingropi o pereche de pantofi cu decedatul. Desi nimeni nu stie originea acestui obicei, se spera ca cel plecat dintre noi va merge confortabil pe lumea cealalta.
In China exista obiceiul sa se arunce pantofii rosii ai miresei pe acoperis in noaptea nuntii ca un semn al dragostei si al armoniei.
Un obicei al poporului Zuni din Statele Unite cerea ca pantofii pe care mireasa avea sa-i poarte la nunta sa fie facuti de catre viitorul mire.
Cand Regele moare, oamenii poporului Ashanti din Africa de Vest isi vopsesc sandalele in culoarea neagra.
Luptatorii japonezi samurai purtau pantofi facuti din blana de urs, in credinta ca puterea animalului le va fi transferata prin purtare.
In Europa, pantofii erau folositi pe post de talisman pentru case. Cand era construita o casa, un pantof era zidit in perete pentru a indeparta spiritele rele. Multe exemplare de pantofi vechi sunt descoperite in zilele noastre cand vechi case sunt demolate.
Conform unui ritual iudaic, fratele decedatului este obligat sa se insoare cu vaduva acestuia, daca ea nu a avut copii cu raposatul sau sot. Vaduva il poate absolvi pe cumnatul sau de obligatie daca il descalta in public de pantoful ritualic Halizah. Abia atunci acesta se poate insura cu cine vrea.
In credinta islamica, credinciosii sunt obligati sa se descalte la intrarea intr-o moschee.